Creionul ascuțit

Cuvântul „ăsta” sună ca un creion ascuțit. Înclinat înspre o sursă de lumină. Văzut de undeva dintr-o parte și din spate. Chestia e că a sunat așa o singură dată. Acum pot doar să revăd faza, dar de sunat a sunat o singură dată, atunci. Vă anunț dacă mai sună o dată sau dacă mai sună altceva 🙂

Ok, povestea mai pe lung este așa. Făceam ceva, nu mai știu ce, când am vrut să văd cum sună cuvântul „ăsta”. Cuvântul „acesta” nu prea este folosit în limba vorbită și de aceea îmi sună nenatural. Așa că am vrut să văd cum sună varianta uzuală „ăsta”. Așa că am pronunțat mental cuvântul „ăsta”. Ce am auzit a fost un creion ascutit. Nu l-am văzut, l-am auzit. Știu, e ciudat, așa am crezut și eu. Însă sunetul a fost o dată, atunci. Acum pot doar vizualiza transpunerea vizuală a acelui sunet. … Mă întreb cum o suna culoarea galbenă.

Puterea gândului și iluzia realității

Niște citate deștepte de Buddha. Luate de pe: http://www.thinkexist.com/English/Author/x/Author_2461_3.htm

Thoughts give joy when they speak or act. Joy follows them like a shadow that never leaves them.

There has to be evil so that good can prove its purity above it.

To live a pure unselfish life, one must count nothing as one’s own in the midst of abundance.

We are formed and molded by our thoughts. Those whose minds are shaped by selfless thoughts give joy when they speak or act. Joy follows them like a shadow that never leaves them.

We are what we think. All that we are arises with our thoughts. With our thoughts, we make the world.

Whatever words we utter should be chosen with care for people will hear them and be influenced by them for good or ill.

The world, indeed, is like a dream and the treasures of the world are an alluring mirage! Like the apparent distances in a picture, things have no reality in themselves, but they are like heat haze.

When one has the feeling of dislike for evil, when one feels tranquil, one finds pleasure in listening to good teachings; when one has these feelings and appreciates them, one is free of fear.

A wise man, recognizing that the world is but an illusion, does not act as if it is real, so he escapes the suffering.

As irrigators lead water where they want, as archers make their arrows straight, as carpenters carve wood, the wise shape their minds.

De unde rezultă puterea gândului, nu?

Morgenpost Marathon

Azi am participat pentru a doua oară la maratonul Morgenpost la categoria semimaraton. Atât de cras mi-am bătut propriul timp: de la o oră și 57 de minute cât am făcut anul trecut am trecut la 01:51:38! Trebuie să recunosc că am forțat. Am avut MP3 player-ul la mine și am ascultat o listă personală. Am început pe Cluster One al lui Pink Floyd. Frumos, m-a adus la starea de plutire. Apoi, am trecut brusc la Ratamahatta și altele cu ritm similar. Ar fi redundant să menționez ce s-a întâmplat cu ritmul meu de alergare în timp ce ascultam melodiile respective. Așa că pe la kilometrul 14 am început să îmi simt limita pe care bineînțeles că am forțat-o și am forțat-o. De ce? Pentru că. Ultimul kilometru iar l-am forțat. Am forțat pentru că doar era ultimul kilometru, nu? Imediat după linia de sosire, am băgat o jumătate de litru de ceai, o jumate de banană și … patru mere. Următorul meu obiectiv: un maraton întreg în sub patru ore și zece minute. Aa, și pe drumul înapoi către casă l-am văzut pe cea care avea să fie pe primul loc la feminin la maraton întreg. Mai avea un kilometru până la linia de sosire și în momentul acela avea … două ore și … treizeci de minute! Iar, redundant să spun că era africană

Varșovia

O zi în Varșovia. Un muzeu Marie Curie constând în două camere în care se află fotografii ale Mariei și ale familiei și rudelor ei, niște documente, niște obiecte care au aparținut ei sau familiei. Slăbuț. Bănuiesc că există unul mai pe măsura Mariei în Franța. Însă merită văzut dacă treceți prin zonă. Foarte aproape de muzeul Marie Curie se află una din cele trei statui reprezentând simbolul orașului, o sirenă care ține în mâna dreaptă o sabie, iar în stânga un scut. Mă surprinde faptul că au pus o armă în mâna unei sirene, mi se pare o asociere artificiala. Din câte știam sirenele își foloseau vocea ca armă. Rămâne să mai studiez asta. Muzeul Chopin arată foarte bine de afară. Nu am intrat în el pentru că … nu mai era loc! Într-o clădire nu foarte departe de muzeul Chopin, se află o cameră pe care au decorat-o cum era camera în care a studiat Chopin o perioadă. Se mai găsesc niște ruine ale unui zid de protecție nu foarte înalt. Niște biserici cu istorie, dar nu extraordinare ca arhitectură. Aș zice că nu merită mers până la Varșovia doar pentru Varșovia. Am înțeles că o vizită merită mai degrabă Cracovia.

Nu ești încă pe Ping? Jesus, ești cumva retardat?

Ești o persoană sociabilă? Bineînțeles că ești! Știu. Și eu. Ai prieteni? Mulți? Bineînțeles că ai! Și eu. Ai un jaf de telefon mobil, spui prietenilor că ești foarte mulțumit cu el, că nu vrei o fiță de SmartPhone, dar parcă totuși te surprinzi câteodată visându-te cum îți plimbi degetul pe TouchScreen-ul telefonului tău nou-nouț, fiță de schiță? Nu o să îți vină să crezi, dar și eu! Și nu doar eu, ci marea majoritate a oamenilor. Ce e cu noi? În popor, i se spune comportament de turmă, în științele sociale, … ei bine, nu știu cum îi zice în științele sociale, însă știu că este un termen științific pentru acest impuls de a fi în rând cu restul oamenilor. Din câte am citit, oamenii asociaza fiecărui om pe care îl întâlnește un „status social”, pe care și-l asociază și lui. Ne doare când credem că avem un status social redus și ne umplem de bucurie și încredere când credem că avem un status social ridicat. Acesta este motivul, după părerea mea umilă, pentru care Facebook are succesul pe care îl are. Acum un an, eram un român fericit, aveam parte și de bune și de rele, dar mai mult bune și ignoram ideea de Facebook sau oricare altă „rețea socială” (de la englezescul „social network”, traducerea autorului), deși din ce în ce mai des mi se adresa aceeasi întrebare însoțită de o sprânceană ridicată: „Cum? Nu ai cont pe Facebook?!”. Mă consider un tip neconvențional și țin la originalitatea mea. Nu mă uit la televizor, citesc idei diferite din surse diferite, fac lucruri cât mai diferite și mă plasez în situații diverse. Așa că pentru mine, cu cât mai mulți deveneau adepții ideii de Facebook, cu atât mai puțin interesat eram eu. Însă parcă era totuși ceva care mă împingea să îmi creez cont și eu ca și, acum deja, majoritatea prietenilor mei. Am rezistat o perioadă acestui impuls, însă într-un final l-am creat pentru că deja mă simțeam ca un neadaptat. Cât de dulce a fost momentul în care m-am văzut membru! Am început să explorez acest Facebook și am constatat că este o întreagă lume! Mi-am reîntâlnit foști colegi de liceu și chiar de generală, oameni cu care nu mai vorbisem de 12 sau chiar de 15 ani! Toți vorbeau, toți povesteau, se făcea schimb de poze, se ura la mulți ani, unii se făleau cu motorul cel nou sau cu soțul sau cu copilul. Eram uimit! Însă în același timp eram copleșit. Mă simțeam mic. Nu aveam nici poză de profil, alții aceau zeci de albume. Eu aveam vreo 10 prieteni, alții aveau 30. Unii aveau chiar peste 100, iar alții aveau chiar peste 300. Jesus! „Sunt un retardat”, mi-am spus. Am început să trimit invitații în disperare și după un timp aveam 33 de prieteni. Nu erau peste 100, însă nu mai era jalnicul număr de 10. Era ca și cum am luat o gură de aer. Cam acesta era numărul de prieteni cărora îmi permiteam la vremea respectivă să le trimit invitații sau chiar să le propun să își facă un cont pe Facebook ca să fie prieteni cu mine. Da, râzi, am făcut-o chiar și pe asta. Însă mai erau zeci de cunoscuți și colegi cărora nu știam dacă e potrivit să le trimit invitații și cu care de fapt nici nu aș fi vrut să mă conversez de complezență în caz că unii ar fi fost mai vorbăreți. Însă, aveam doar 33 de prieteni! Ce naiba! Toți aveau peste 40. Trebuia să fac ceva. M-am gândit chiar să creez conturi aiurea ca să le adaug la prieteni. Știu, da, sunt un retardat. După câteva zile, unul din acei cunoscuți mi-a trimis invitație. „Daaaaaa! Ooooo, daaaa” mi-am zis, „este ok să trimiți invitații aiurea unora pe care i-ai văzut de două ori în viață și numele cărora nu ți-l aduci aminte, dar știi pe cine să întrebi ca să îl afli”. Tot eram reticent la idee, însă mi-am făcut curaj și am început să trimit invitații acestei a doua categorii ajutându-mă și de capabilitatea Facebook-ului de a localiza posibili cunoscuți. Azi, la câteva luni de la intrarea mea pe Facebook, mi-a trimis invitație o colegă de muncă pe care de abia dacă o cunosc, am schimbat zece vorbe de când ne-am cunoscut. I-am acceptat invitația în secunda în care am primit-o și i-am trimis un foarte familiar „Heeey! How are you doing!”, ca și cum ne-am cunoaște de o viață întreagă… Acum am 74 de prieteni, am 2 albume cu poze, am preferințe și urez la mulți ani când mă anunță Facebook-ul că e ziua de naștere a unuia din cei 74. Da, 74. Mă simt adaptat. Nu sunt în vârf, nu am peste 300, însă mă încadrez la adaptați, m-am readaptat. Mi-am redresat statusul social. Sau cel puțin așa credeam ieri când m-a lovit! Ce m-a lovit? Pei, să vă spun. Știam că mai există și alte rețele sociale precum Twitter ș.a. pe care nu mi-am făcut cont și parcă mă simțeam iar cu statusul social un pic scăzut de fiecare dată când vedeam un link către ele. Ieri m-a lovit, după cum vă spuneam. A apărut Ping. Ping este ceva superior. Ping este măsa. Și nu este acel Ping din ping-pong. Ping este ceva care, dacă am înțeles bine, reunește toate rețelele sociale, adică tu introduci ceva în Ping și apare în toate conturile tale de pe toate rețelele. Deci reunește toate conturile de pe toate rețelele pe care ai cont. Iar eu am cont doar pe una?! Mă dau bătut …

O căutare simplă în Google a termenului „Facebook” rezultă în „3,200,000,000 results”. Hahaha, acum o să fie 3,200,000,001 după ce public postul acesta 🙂

Ș-al treilea!

Da, la cererea publicului, a venit și al treilea post! Deși un scriitor înnăscut, recunosc că de câteva zile sunt afectat de o oarecare carență de creativitate așa că am să încep cu ceva simplu.  (de ce oare legătura mea la Internet este așa de înceată de câteva zile?) Și anume, aș începe cu motivul alegerii numelui acestui blog. Sunt sigur că mulți se întreabă de ce am ales numele acesta. Este o poveste nu foarte lungă, dar haioasă. Ei bine, de fapt, nu am să vă spun pentru moment această poveste. Rămâne să vi-o spun altă dată.

Al doilea post

Încă nu mi-am intrat în rolul de filozof. În curând.

Previous Older Entries